.commies: Călin Mihăilescu

.commies

– Dragă, zice secretara mustăcioasă, ajută-mă şi pe mine cu computerul ăsta.
– Care-i necazul ?
– Nu ştiu cum să intru pe oib, şi mi-a cerut dom’ director să-i iau ceva de acolo.
– Ce-i ăla „oib”?
– Hai, dragă, internetu’.
– A, web-ul.
– Aaşa, bată-l... Cum intru pe el, mamă ?

Secretara Centrului Cultural Român de la New York, un femeie rămas(ă) la Externe din anii lumină – pesemne că de atunci îi se îndîrjise hachiţa de a deschide corespondenţa şi oficială şi privată a şefului ei (asta-i un vampir de energie ! zicea el) – se învelea cînd în bluziţe cu jabou, cînd în taioare maro mohorît dintr-un material jumătate civil şi restul nu, şi răspundea la telefon într-o engleză oprimată poate pe nemeritate: „Ielou, zisiz ză Rumeinian culciural sentr. Huz’zer ?” Mă rog, cum secretara e, prin menire, o interfaţă, şi cultura tot aşa, părea aceea că era pusă la locul potrivit de contact ca să-l sfinţească. Pe-atunci şi de-atunci am poreclit-o Oib. Ce-o mai face Oibu ? ne-om fi întrebat. Să se fi dus în Australia, unde avea un fecior cu centură neagră în nu mai ţin minte ce artă marţială, dar pe care îl părăsise nevastă-sa, o ţărancă japoneză ? Oripeunde o fi acum, Oibu tot e real(ă) e. Covîrşitoare precum majoritatea personalului tehnic al Ministerului de Externe al României – că şoferi, că portari, că secretare – Oibu rămăsese cu năravuri – şi unde nu şi-un ce de indicaţii – din vremi mai roşii. Pe scurt, Oibu era oun commie (aşa li se spune comuniştilor în engleza vorbită comme il faut), şi pe deasupra o fi fost şi altceva, dar nu ne ridicăm ochii pînă acolo. Commies latenţi, cum altădată minerii şi alte grupe profesionale inconturnabile, leagănă prezentul în cîntecele trecutului cu un mai puţin nostalgic, mai mult fudul şi mai întotdeauna impasibil zîmbet strălucind a „o ştiam noi de mult”. Deşi Oibu-i brut şi web-ul net, deşi „Oib” vine pe calea sunetului din familia „Oiropei” lui Nea Nicu, problema sa e şi a noastră: cum să intrăm pe net şi cît de adînc să ne împlîntăm într-însul ? O fi riscant ? Cine-o fi pe-acolo ? Să vedem ? Să haihuim ? Hai!

Ca orice tehno-invenţie copleşitoare care le împrumută oamenilor minţile pentru a li le da înapoi convinse că invenţia cu pricina nu mai e de ocolit, precum odată şi de-atuncea locomotiva, maşina, televizorul sau transplantul cardiac, internetul întipăreşte perplexităţile rasei ca un facies general (generalul e o pernuţă şi pe ea e o cătuşă care este generalul). Internetul e inevitabilul zilei: el trafichează realul mai abitir decît alte forme pe care le-am uitat ca să ne înnoim. La occidentali (aspiranţi ca noi), materia primă de traficat nu e nici informaţia, nici cocaina, nici influenţa, nici ţigările, embargoul, aurul, nici copiii şi nici plutoniul îmbogăţit peste noapte. Materia primă pe care o trafichează netul este realul. Pe net, uneori posibilul devine real pentru că realul se face întotdeauna posibil. În acest sens, virtualul e parţial ca fascinaţia, şi, ca ea, se poate răspîndi ca laptele dat în foc. Aşa rămîn Oibu real şi web-ul posibil, ca locul unde ne putem ascunde de Oib (ca să nu ne găsescă şi să ne sugă energia pentru reţeaua dumisale).

Vorbind despre .commies (în internetă, punctului i se spune ‚dot’; deci „.commies” se pronunţă „dot-commies”), nu vreau să mă refer la Oibu care stă pe ciuci între lume şi internetul căruia nu-i aparţine, dar pe care îl pîndeşte; şi nici la situaţia Chinei, ţară a cărei graniţă cu web-ul e păzită de cei 30.000 de salariaţi ai Ministerului de Internet. Aceştia blochează ori manipulează accesul la zonele lui Moş Erogene sau la cele politic-inconvenabile – independenţa Taiwanului ori a Tibetului, secta Falun Gong ori popularele execuţii – ridicînd, ca mulţi mici Meşteri Manoli, „The Great Firewall of China”. Dar fiindcă netul e ceva mai ceva decît ceva, acest zid nu poate apăra sau dura prea mult, deoarece în cevaul virtual nu poţi să îngropi o victimă reală ca să ţină coşmelia.

.commies sînt o pătură a gestei virtuale care ţine întredeschisă uşa dintre virtual şi real. Netul fiind expansiv ca o Gee nurlie (virtuală, nici măcar de cauciuc), realul se defineşte acum prin ricoşeu faţă de net. Care real ? Hard sau soft ? Care natură ? Aceea pe care o puteam admira oprind maşina pe faleză pentru a ne holba turistic la mare ori la sare ? Aceea care nu mai există ca atare ? There is nothing but a screen between man and his machine. Copii ai secolului, fiecare dintre noi e, foc cu foc, un homo ecraniensis. .commies nu pot fi ghiciţi în spatele ecranelor televizoarelor (TV-ul e pătimaş pasiv; te uiţi la el prea mult, el devine tembelizor iar tu, trist fără să ştii bine de ce. Netul a inventat interactivitatea ca să ne scape de tristeţea televidioată. Nu că internetul ne aduce mai aproape de fericire, dar el ne desparte de tristeţea trecută, deprinsă prin calcifierea în timp a gesturilor care, altă-odată, ne fereau, de demonul plictiselii).

Nici Oibu şi nici chinezii sus-numiţi nu sînt .commies; şi nici miriadele de investitori care, pînă în 2000, puneau ban pe ban mizînd pe una sau alta din e-companii. La bursă (Wall Street, celălalt zid), acţiunile e-bay-ului, Netscape-ului şi ale altor similare interfeţe crescuseră atît de conştiincios, încît unele dintre ele erau mai bine cotate decît Daimler-Chrysler sau Ford. Dar, în vara anului dintre milenii, miliardele puse la bătaie ca să transforme e-companiile din ficţiuni soft în ficţiuni hard, deci în realităţi, s-au subţiat brusc, pe măsură ce încercarea de lovitură de real dată de net şi instaurarea republicii E-bubble eşuau. Ceea ce nu înseamnă că o masonerie, un KGB-ism sau un demon global trăgeau sforile în spatele ecranelor. Poate că aceste întîmplări se datorează procesului de formare a noilor cyborgi: .commies, jumătate electronici şi restul nu.

.commies se nasc din iluzia – care nu le e străină societăţilor secrete – că sînt reali dar neştiuţi. Fractura dintre existenţă şi cunoaştere e locul de obîrşie a scenariilor complotiste ori a conspiraţiilor – da, universale – care alimentează obscur producţia paranoidă de semnificaţie. Dacă .commies nu sînt ştiuţi, atunci de bună seamă că ei există. .commies sînt noile spectre, inesenţial diferite de fantoma comunismului pe care Marx o vedea bîntuind Europa acum un veac şi ceva. Noi, .commies se întorc, ca orice spectru, dar sînt des revenants spre viitor.

Ciberspaţiul nu e doar o unealtă şi încă şi mai puţin o uneltire; nu e doar gaura neagră unde îmi pierd cîte un ciorap ori o mînuşă; nu e doar pubela ideilor primite, precum spaţiul cosmic în epoca SF. Ciberspaţiul, prea rizomatic şi alunecos pentru a-l gîtui în cutia unei definiţii şi a-l da ca dar otrăvit urmaşilor urmaşilor noştri, este acasă la .commies. În faţa unei atari fascii care se răsfaţă prin faldurile fricii şi ale plăcerii, ce sînt eu ? Material din care o să iasă odată un .commie ? Gata să fiu pixelat şi, pixelat de-a gata, să intru într-o com.unitate la fel de spectrală ca nada imaginilor aruncată altor viitoruri ?

Nu. Mandea e rezistent. „Jemand” înseamnă „careva” în germană. Aşa că eu, parte-n lume, parte-n screen, jumătate-de-om-călare-pe-jumătatea-de-cal-ce-mă-omeneşte, pot, cu mîndrie de macho destinaţional, să mă numesc Jemandea. Dar şi tu şi dumneata şi dumneavoastră puteţi să vă numiţi la fel. Cu un asemenea nume, fiecare poate intra în comunitatea e-uropeană; pînă şi Oibu. Dragi com.patrioţi, fiecare din noi îşi poate spune „Jemandea”, fiecare centăuraş comunal. Şi chiar aşa îi vom ţine noi pe .commies în faţa porţilor cetăţilor pustii, nelăsîndu-i să ne pixeleze în pripă.