Călin-Andrei Mihăilescu
Professor of Comparative Literature, Spanish, and Critical Theory at the University of Western Ontario
Cum acestor lucruri nu ştim dacă să le spunem poezie sau lume, ne trebuie un poet ca Nino Stratan ca să privească în abisurile prea înalte pentru noi. Fireştii sale – de-atlet de dincolo de corp – a/plecări către bunul duh mă închin (nu ca unei măicuţe în a cărei credinţă cred cu toată necredinţa mea, luîndu-l pe cititor complice).
Pentru o vreme, veche, fierbinte, ruptă şi grăbită, Nino mi-a fost singurul contemporan; pun pe seama norocului faptul că parcele ce ne-au parcat pe fuse-orare diferite nu ne-au încârligat şi stelele aiurea. Adînca lui prietenie i-e călăuză unduirii mele.
Cu ironia care ştie să-i îngheţe spaimei valurile în aer, el îţi arată uşa destinată doar ţie, cititorule. Pe el îl posedă – deci are – un spirit de-o candoare şi o vioiciune singulare.
Stratan scrie fără de mînie. Resentimentul i-e străin ca netrăitul. Umorul său strînge cu grijă mîngîioasă polii refractari ai ironiei şi-ai sfinţeniei. Acum două decenii scria versuri al căror adevăr avea drept speranţă doar frumuseţea: „Palimpsest faţa mea sub vîntul de est”; „Ai dat pagina c|tre vid / Nu mai pot s-o închid”. Şi altele – cîtele ? – spuse-n nescris. Versurile mai noi cîştigă un alt adevăr: „Poate Iisus nu e tigru / Poate e un uriaş motan”; părul şi unghiile „chiar şi acum la trei zile / de la îngropăciune îmi cresc / mie şi lui fără milă”. Complicitatea tristeţii, sensul tragediei nejucate nu diminuează profunda speranţă pe care scrierile sale acum o exhală ca pe o mireasmă.
Atunci, ca şi acum, cititorul, aruncat din zări şi zar, se va izbi de harta pe care Stratan o des/face în biblioteca sa dinamitardă.
Poezia şi proza lui Stratan au o consistenţă nesimplă, proaspătă ca o previziune pe care o înţeleg astfel: el scrie texte pe care ochii noştri, mai tineri decît sufletele noastre doar c-o clipă, le văd înainte de-a le înţelege. Acea clipă în care supriza ne mai poate mişca sau clătina, e identică şi deci contrară celei în care glonţul străbate drumul dintre mînă şi tîmplă. Poetica previziunii se împlineşte prin ceea ce precede vizibilul, un fond abia ghicit, esenţial, o formă-în-formare numită joc, ironie sau credinţă. Trăsătura sa mistică nu are trebuinţă de scuze dialectice; poet împlinit, Stratan nu are nimic de demonstrat. De aceea, privirea lui e limpede şi dublă.
Pe de o parte, cu „această lucidă beţie a ochiului / de-a se-ntîlni cu deochiul lui”, cu o lipsă de patimă într-atît de noostalgică încît pînă şi pe-un Hegel l-ar pune pe trei cărări, vedem cum părul lui Zeus se face vîlvoi cînd scutul Atenei îi iese prin creştet; vedem cum „focul de la mireasă îl carbonizează pe mire”; vedem imaginile sale aidoma bumerangului care se întoarce din stele după ce le-a aprins. Doar ce-i exilat în cotlonii rămîne ascuns acestei beţii a ochiului.
Cealaltă privire se întîlneşte cu cea dintîi pe cîmpul de mentă al lumii&poeziei.
Ea îndrăzneşte să prindă doar marginea pietrei ori un colţ de stea. Cu uşoare atingeri (proz)odice de mit şi poem vechi, aproape-adevăratul vine aproape, ca lumina: „Murisem. De trei zile mă pomeneau / Nu scoteam nici un au. Şi nu / mă durea. Murisem pe stea, // Acolo unde mă durură picioarele / Iar soarele, marele, dispăruse // Făcliile erau în sala / Cea mare, zisă a craniului // Unde intră fantomele raiului”.
Stratan: nu e Isusard; indiferent de excesele sale de „true believer”, el nu este un nichitafor iremediabil, cum le-a părut celor de indiferent augur; nu e nici fanat nici fanatic; nu poartă cizmele vreunei armate, fie ea formată şi dintr-un singur om.
Citindu-l pe Stratan, nu poţi să nu-l vezi; văzîndu-l, cu greu îl poţi citi, din cauza şi din efectul ironiei sale de überploieştean; şi nici aşa, nici aşa nu îl poţi confunda.
Stratan: este psalmist; e un jucător ce-şi invită cititorii trecătorii la joc (nu ca Socrate); jocul îi este de cuvinte, lumea sublunară – de joc; este bilingv – vorbeşte limba maternă şi pe cea eternă; e urmaşul cel mai însemnat de şi al lui Nichita Stănescu; trăieşte în tristeţea aspră şi-n bucuria nudă a poeţilor majori.
Sub barba patriarhă şi-adîncile-i plete a căror aură lasă să i se ghicească doar faţa, el ne şopteşte lucruri asupra cărora merită(m) să ne aplecăm.