Călin-Andrei Mihăilescu
Professor of Comparative Literature, Spanish, and Critical Theory at the University of Western Ontario
Prietenul meu cel neavut îşi era – demult, delicat – postum. I-a fost greu, dar apoi „Greu, nu greoi / e pămîntul // Greu e vîntul.” Bolnav de mult şi multe, în tumult murise-ades – cu arta celor de –, demult. Flăcău absurd kafkienelor cascade de uşi, el scria: „Am murit într-una din aceste / Zile / Umile... Nu ştiu dacă mai e / Pe încercate.” Prin prea-multul şi prea-puţinul său, stoicismul vieţii şi al morţii sale nu poate fi prins într-o re-capitulare necrolopolitană, căci e un chiasm care continuă moartea în viaţă precum, acum, viaţa-n ţărîna-ndrăgostită. De aceea ştia să se vadă dinafară, inimă exorbitantă în trup oprit: „A căzut o pasăre / ca mai mult din /mai puţin, precum /ce rămâne din mine.” Căderea, mai atotcuprinzătoare decît cea calculată de Newton, i-a fost rost şi stare gregară. Chiasmul lui stoic se întreţese de-a lungul şi în jurul poeziei sale. Din lumea ortomioritică, în care „verigheta se îndoieşte de mire”, unde se nasc iarăşi şi iarăşi pagini albe-n Psaltire; din opereta crîncenaţională, cu arii de scandal pe uliţă şi bulevard, din maidanele cutreierate de haite goale de miez, Nino adesea a ieşit, fără să o poată face, însă, pe de-a-ntregul. Cum Facerea firii româneşti e Ieşirea, recunoscută istoric de retragerea dincolo de Dunăre a romanilor – de complexul lui Aurelian, şi, mitic, de pendularea lui Zalmoxe între a fi şi a nu fi aici; cum retragerea, emigraţia, moartea sunt forme de a fi împreună fără a aparţine; cum doar puţini ies din opereta istoriei în clasicism geologic; cum numai câţiva se pot trafica din ireal în ireal spre a împlini mistic ironia; cum doar unuia i-a fost dat să fie, reîncarnându-i pe Bacovia şi Nichita, capichehaie a Caragialiei la Ploieşti – el a fost întrutotul român: dincolo de sens.
Nino Stratan e poetul dispariţiei, a ceea ce mai străluceşte o dată pe orizontul singurătăţii înainte de a se face nevăzut. Ultimele sale volume se intitulează, iarăşi testamentar, Ţara dispărută ori Cartea ruptă (iar ultimul poem al acestui din urmă volum, apărut cu câteva luni înainte de petrecerea lui, spunea: „... şi aşa mă zbat ca un peşte pe uscat, până când / moartea mă va primi în valurile sale –FINE –”). Iubiri la ultima vedere, discrete şi preaputernice, acele scînteieri, suprareale cum straiul zeiţei, pot rămâne nevăzute. Cei(lalţi) ce le ignoră sînt rămaşii-n urmă, necesari ca paşii pe nisip. Adînci sub aparenţa lor jucăuşă, versurile lui salvează apariţiile pe când el, ca esenţele, poate să fi trecut neobservat. Iubea ironia cu forţa naturală a celui ce o creează. Poantele sale lăsau amprentele de pe nisip să îl urmeze pe el, poet de pură elită, în democraţia lirică. Toţi – poate fără să o ştie, cu siguranţă intempestiv,– se vor regăsi în arta lui Nino şi astfel vor ajunge împreună prin a nu se supune blestemului de-a fi. La imperfectul liberal şi neutru folosit pentru cei plecaţi dincolo sau Dincoace, a lui era o limbă în care doar el ştia scrie, spre-a nu se şti (,) singur. Subtilitatea sa, mania şi magia neliniştii vorbei, nu era lipsită de pericole ori prevestiri. Ecfraze ale morţii a dat adesea, nu-n pripă. Unele cărţi o spun încă din titlu: Mai mult ca moartea, De partea morţilor; altele o fac indirect, ca acest Cimitir de maşini, în care ştirile zilei dispar odată cu ea. Cărţile, ţările, fiinţele dispar şi, pleonastic, în lumea spartă ca o harfă înfăşurată în singurătate, doar ce e mort rămîne nemuritor. De departe, Nino îmi scria „cu dor sfâşietor şi dragoste mortală”, îmi dădea „o lume de cuvinte în care să fim mereu împreună”, unde „ca două fructe să stea sufletele noastre pe creanga eternităţii”. Cu sentimentalism împins pînă la înjumătăţirea nucleului său, el ştia cum ceea ce desparte viaţa de moarte e nimic. Un nimic exprimat universal ca propria sa comparaţie, un cumenism. Un nimic mic, ca un glonţ imploziv, unde „piramida cea mică adoarme de frică”; un nimic fertil, un limbo de neştiut, unde cu candoare zgâria rune pe ruine. În acel între, care nu se ia la întrecere cu nimicul, el e; restul e de o impecabilă frivolitate. Exilaţilor legitimi (Cantemir, Budai Deleanu, Fundoianu, Cioran...), Nino le-a răspuns prin tumultitudinea interiorului lui de munci şi exile. Mai toate cărţile sale au apărut în tiraje secrete, la edituri efemere – şi admirabile întrucât lasă virusul adevărului să ameninţe, epidemic. Those serial killings, istoriile literare româneşti, nu s-au prins realmente de el, nu l-au prins. El s-a adăpostit, echidistant faţă de van şi normal, de imaginea cultivată de contemporanii săi mănaţi de faimă ca de o rezolută supravieţuire a propriului abis, apodictică precum o erecţie, trecătoare ca ea. A fost însă contemporan unui veac în care poezia română s-a purificat prin insignificanţă şi repetiţie imperceptibilă – veac de Bacovia, Arghezi, Negoiţescu, Nichita, de Mazilescu, Madi Marin, Ion Mureşan... Lumina plin-a limbii sale, unde metafora îşi e metonimie şi nu farmacie a tăcerii, e cuţitul care poate tăia şi ombilicul dintre păpuşă şi păpuşara maternă şi ştiinţa paracelsică a dozajelor. QED: OD. Mă leagă de Nino un interscriptum, guma zeului ostenit de preamultul creaţiei, Deus ODiosus, care şterge rîndurile astea cu sîrg fin şi sfînt. Îi întorc astfel versurile scrise de el, prismă prieteniei noastre şi geniului său:
Mai ales luni simt absenţa ta
când se întind norii la uscat
Mai ales marţi simt absenţa ta
când inimii mele îi creşte o altă inimă
Mai ales miercuri simt absenţa ta
când melcul îşi vizitează casa inodoră
Mai ales joi simt absenţa ta
când tridentul lui Jupiter cade din mână
Mai ales vineri simt absenţa ta
mai ales sâmbăta
mai ales duminica